Pe ghergheful lumii pâlpâie târziul
Și, scâncind, culoarea tremură și ea,
Ca o ghilotină cade cenușiul
Retezând sperața de-a se înziua.

Parcă sărbezirea le-a cuprins pe toate
Și s-au stins arome și-au pierit culori,
Vatra ne oferă focuri înghețate,
Noi ducând troiene mari la subsuori.

Lumea e bolnavă fără Tine, Doamne,
Căci iubirea-n oameni pare că s-a stins,
Viața însăși este un șir lung de toamne
Gâlgâind cu ploaie, parcă, înadins.

Clipele pulsează-n clocot și lumină
Doar prin Tine, Doamne, și prin harul Tău,
Când îi pui trăirii aură divină
Cu scântei țâșnite din sfântu-Ți ilău.

Împletim din zile preambulul slavei,
Dar purtăm în inimi blocuri de iglu,
Dă-ne sentimente de culoarea lavei
Căci iubire, Tată, ești și fi-vei Tu.

Și aprinde-n oameni dragostea ca focul,
Flacăra trezirii fiind un trofeu,
Iar în inimi calde să-și găsească locul
Dorul de vecie, dor de Dumnezeu.

Siegen, 11 februarie 2024